Pleca spre casa inciudat. Norii gandurilor negre se acumulasera tot mai jos si-i incetosau privirea. Un continuu dialog cu aceste pasari aducatoare de perspective tot mai lipsite de culoare se derula acut si tot mai vehemet, conferindu-i – pentru un observator neutru – o aura de usoara bizarerie, de nemultumire si nefericire cronicizata…
Intra iritat in casa mormaind stins un “buna” dupa care se pierdu pe usa biroului.
N-a simtit panica din sufletul ei. Nu i-a simtit durerea si zbuciumul. Acum doar ale lui contau. Ale lui erau cu adevarat reale si importante.
- Vrei un ceai? indrazni stins sa-l intrebe.
- Nu, merci, ii raspunse fara s-o vada si fara sa-i auda pasii usori cum se pierdeau inspre usa.
O tacere lesioasa se prelingea peste tot imbibandu-le sufletele.
Stinse becul fara sa fie atent si se lasa pe pat sfarsit, invelindu-se neglijent.
Ii auzi suspinul dar nu facu nimic sa-l opreasca.
- Noapte buna! Vocea ei prudenta si calda modela sunetul ca pe un cerc de fum lasandu-l sa se piarda in noaptea somnului…
Abia atunci a auzit-o. Si in negrul noptii o lumina mica si nesigura incepu sa palapaie… Cuvintele ii se dezlipira de pe buze involuntar.
- Stii… Iarta-ma! Iarta-ma ca nu ti-am zambit azi.
N-a mai primit raspuns dar i-a simtit zambetul in bezna calda.