La noi si nemtii sunt romani.
Cum scriam mai demult tot ce intra in spatiul roamanesc instant preia modelul specific noua.
Romania pare un fel de stat-drog, cautat pentru valentele sale suprarealiste, pentru trairile halucinante pe care le ofera.
Johannis Klaus – actual primar al Sibiului s-a lasat convins cumva, cumva sa se faca premier. Am fost incantat. In sfarsit un neamt care va pune piciorul in prag. Calitatile recunoscute ale acestei alte specii – nemtii – rigurozitate, seriozitate, responsabilitate, inclinare inspre concret, spre calitate si lucru bine facut, le si vedeam manifeste in persoana primarului-premier, cu efecte spectaculoase in managementul cetatii.
As! Omul e roman neaos! Nici o treaba cu independenta politica, asa cum declara atat el cat si sponsorul – PNL Srl. Fost inspector general la ISJ Sibiu, pe filiera Marga – ministru al educatiei de culoare financiaro-penelista, neamtul nostru mai are cateva calitati: are sase case! SASE! Jesus Christ! Bugetar o viata intreaga (profesor de fizica, inspector, primar), ma tot intreb cum o fi reusit?
Fuck! Se pare ca am fost un bugetar stupid la fel ca mai toti bugetarii!
Sase case… In ideea in care nu are copii imi pun fireasca intrebare: ce e cu nevoia asta de epatare materiala? Pentru ce? Cand sta in toate casele? Ce zice A Nastase ca, in calitate de ex-premier extrem de autoritar abia si-a tras patru? De ce este asociat actualul primar K. Johannis cu cazurile de adoptie ale anilor ’90? De ce apare numele sau in dosare cu iz penal privind mafia imobiliara?
Ma intreb si eu…
Off, dom’le Klaus, daca taceai, primar ramaneai…
Cum ziceam – la noi si nemtii sunt romani!

Nu e nevoie sa va spun sa-i priviti…
Ne-au umplut spatiul psihologic, mintea, ne-au alterat emotiile, ne-au deviat comportamentele, ne-au asasinat linistea, zambetul, calmul, bucuria de a fi…
Omniprezenta acestei ciupercarii politice a infestat intreaga societate, mutilandu-i substratul, firescul, normalitatea functionala.
Acesti no-name, aparuti din anonimaturi dubioase, increnganati in gasti la fel de dubioase si corupte s-au instapanit peste tara, peste noi, peste visele tuturor….
Priviti-i! Ei stiu de toate – de la economie la bucatarie, de la medicina la bancuri, de la educatie la morala. Ei stiu filosofie, mecanica, psihologie, management, justitie, sanatate, religie… Si nu unul ci toti le stiu pe toate.
Priviti-i! Sunt ca niste haite de caini infometati, agresivi, primitivi, repulsivi, bolnavi.
Lacomi si rai, egoisti si infumurati, corupti genetic si social, logoreici, suspiciosi si suspecti totodata, politicienii Romaniei – aproape fara exceptie – reprezinta principala frana, principalul obstacol si marea problema a Romaniei.
Iar Romania nu e un concept abstract, o notiune sterila, un fonem, o alaturare de litere si sunete. E un organism viu compus din vietile noastre, ale fiecaruia. Din creativitatea noastra, din munca, lacrimile, mortii, demnitatea, sperantele, devenirea fiecaruia dintre noi.
Nu politica e curva ci cei care o fac. Si nu “curva” in sensul de abil ci in sensul cel mai abject posibil. De focar de infectie.
A face politica tine de responsabilitate fata de tine si fata de cei multi, nu fata de familia ta, fata de copii tai sau fata de amantele tale. Daca ai asemenea inclinatii treci in sectorul privat, construieste-ti un business de succes si fa ce vrei cu banii tai. Dar nu te lafai in banii tuturor.
Schimbarea mult asteptata de la votul din noiembrie nu aduce nimic. Infometatii care stau la rand functioneaza dupa acelasi tipar cu aceleasi comportamente, cu aceeasi iresponsabilitate si ingustime de perspectiva.
Schimbarea va veni – in situatia noastra – doar prin miscari violente, de strada, de nesupunere civica, de fortare prin numar ca aceasta cangrena sa fie eliminata.
Votul nu face nimic!

Avem incastrat in noi sentimentul libertatii… In numele libertatii ne putem mobiliza si putem muri pentru a o trai. In numele acestei stari – de a fi liber – s-au scris carti, s-a teoretizat, s-au conturat cauze inalte si s-au aglutinat multimi care au functionat unitar schimband sau impunand noi reguli sau noi filosofii.
Libertatea e resimtita la nivel intern ca pilon esential fiintarii. A nu fi liber presupune a te nega pe tine ca fiinta. Nu putem fiinta decat liberi fiind…
Si totusi cand suntem liberi nu stim ce sa facem cu imensitatea libertatii. Posibilitatea tuturor alternativelor, miscarea pe oricare directie, infinitul optiunilor si absenta regulilor dintre ele ne sperie. Necunoscutul vast si adanc al libertatii ne socheaza si facem un pas in spate simtind nevoia de a fi mai putin liberi, de a fi inclusi in contexte limitative, constrangatoare, in nise mai mult sau mai putin inguste, apasatoare dar macar cunoscute…
Presati fiind de peretii contextuali ai lipsei de libertate putem lupta din nou in numele libertatii, largind cutia care ne contine dar fara dorinta de a o anula. Pentru ca interiorul sau ne asigura certitudini, siguranta, caldura, control, si oportunitate de a tipa ca nu suntem liberi.
Ne dorim o libertate partiala…

Avem incastrat in noi sentimentul adevarului… In numele lui s-a ucis, s-a plans, s-au facut reforme s-au construit ori s-au daramat sisteme sociale… Adevarul a unit energii si a impus morale, a generat etichete si religii, a contopit sau a risipit relatii…
Adevarul e element esential al fiintarii. A nu trai in adevar inseamna a te nega pe tine ca fiinta. Nu putem fiinta decat in adevar. Absenta lui e ne-traire, e iluzie, inautenticitate, fals, minciuna, non-certitudine, e moarte. Avem nevoie de adevar ca de aer pentru ca adevarul ne defineste ca fiind cei ce suntem acum si aici.
Si totusi nu ne place adevarul decat daca il resimtim ca fiind al nostru personal. Adevarurile altora sunt relative sau ne-adevaruri. Uneori si adevarul nostru devine fluid trecand prin etape de moarte, de aparenta sau de caricaturizare a trairii, reevaluandu-l si reconstruind in final alt adevar. Ne place adevarul pentru ca in numele lui putem arata presupusa minciuna a altora, ca putem tipa si arata cu degetul neadevarul de dincolo de noi.
Ne dorim un adevar partial…

Avem incastrat in noi sentimentul iubirii… In numele ei umanitatea a creat si s-a inaltat. Iubirea a civilizat relatiile si a nuantat trairile. Iubirea a generat povestile, arta si piscurile expresivitatii. Absenta iubirii a creat aberatii comportamentale si mentale. Frustrarea data de ne-iubire a comis crime, violuri, razboaie, a umplut camerele albe ale spitalelor de psihiatrie sau s-a compensat pe sine insasi prin fuga in iluzia drogurilor.
Iubirea e axa esentiala a fiintarii. A nu trai in iubire inseamna a te nega pe tine ca fiinta. Nu putem fiinta decat iubind. Absenta iubirii e trairea stearpa si sterila, arida si gri, somnambulica, mecanizata.
Si totusi nu ne place iubirea decat pana la un punct. Pana la punctul in care trebuie sa recunoastem libertatea, adevarul si modul in care iubeste celalalt. Dincolo de acest punct iubirea se converteste in compromis, in coabitare, in “ce sa facem, asta e…”. Ne place sa iubim pentru ca ne place sa captam din relatie ceea ce vrem noi dar nu suntem pregatiti sa vedem ce aducem noi insine in acea relatie. Ne place sa iubim pentru ca putem tipa “Nu ma iubesti!” evitand faptul ca noi insine iubim trunchiat, incomplet, deviat…
Ne dorim o iubire partiala…

Eu cred ca lumea nu e pregatita sa fie libera!
Eu cred ca lumea nu e pregatita sa-si consume derularea clipelor in adevar.
Eu cred ca lumea nu poate acum sa iubeasca…

Eu cred ca ne dorim trairea unor vieti partiale.
Eu cred ca iubim iluzia…

Mi-am plimbat mana mentala pe durerea ei…
Si am intrebat-o: Ce simti?
- Ca totul e in capul meu… Ca nu pot! Ca nu mai pot…
- Ca nu poti, ce?
- Sa fiu… Ca nu pot sa dorm… Ca mi se cere prea mult! Ca nu sunt la inaltimea a ceea ce mi se cere! Ca nu mai am timp… Ca nimeni nu face ceea ce ar trebui sa faca! Ca oamenii asteapta de la mine sa le raspund! Ca e prea mult zgomot in jur… Ca nu sunt iubita…. Ca mor incet incercand sa fiu… Ca sunt singura! Ca nimanui nu-i pasa…
- E greu, am oftat sincer… Cum poti sa rezisti? Cum?
I-am privit lacrima retinuta in gene…
Si simt ca e si durerea mea! E revolta noastra impotriva dezechilibrului…
A incorectitudinii unei vieti care se cauta…
Si revin traindu-i viata…
-Imagineaza-ti un sistem de axe: sus, jos, stanga, dreapta, fata, spate… – unde iti SIMTI trecutul? Cum? De ce? Cat? Ce forma are? Cat de intins?…
Si cad in trecutul ei!
……………………………………………………………………………..
- Si dormi… Cazi cu fiecare treapta inspre liniste in uitare…E bucata ta de viata! E simplu! Nu esti decat tu! Nu sunt ganduri… Nu sunt conflicte… Nu e decat siguranta care te contine! Esti mai libera decat credeai… E timpul simtirii libertatii tale… E splendoarea din tine care se traieste…. O simti… Las-o sa te imbaieze… Sa te contina!
- Sa fie una cu tine…
……………………………………………………………………………..
- Cum te simti? intreb sincer…
- Nu stiu… E usor… E simplu… Ma pacalesti? Ma pacalesti…
- Nu. Esti ceea ce simti… Viata sociala e realmente infecta. E simplitatea frumusetii de a trai!
……………………………………………………………………………..
PS. Nefericirea, angoasa, insatisfactia, incompletitudinea, starea de disconfort, confuzia, nemultumirea, sentimentul esecului ne sunt invecinate si predispuse la traire.
Nu le alege-ti…
Si daca se intampla sa le traiti amintiti-va ca sunt tranzitorii… Ca trec!
Dar daca nu va aminititi, cu calm, sunati-ma!
0724 386 586
Ne vom aminti impreuna…

A pleca dintr-un context, dintr-o relatie, dintr-o iubire, dintr-un job, in urma unei decizii proprii echivaleaza cu o moarte. Absenta ta ulterioara din acel contex, absenta amprentei tale care te defineste, a zambetului tau, a gesticii tale, a fiintei tale in ultima instanta e moarte pentru acel context.
Acea imprejurare de viata care contine fiinte si lucruri, emotii, bucurii, bizarerii, ironii, comportamente si rutine, rasete, simpatii si antipatii, proiectii, scenarii, vise, investitii emotionale, etc se va crea pe sine si va evolua fara tine.
Ca tu tocmai ai plecat.
Adica ai murit pentru acea imprejurare. Renasterea ta intr-un nou mediu e o noua incercare. O noua viata. Desi tu ai mii de vieti-plecari pana acum, uite ca mai adaugi una. E ca o reproducere la scara mini a unui ciclu mai inalt si de neinteles.
In fond tu nu pleci niciunde. E doar efectul deciziei tale de a pleca. De a intrerupe…
Adevarul e ca murim des, pentru multe contexte si pentru multe persoane.
La fel ca in viata asta mai mare, pe o credem reala, unii iti vor plange plecarea… Altii vor ramane neutri. Dar contextul – ca minisecventa de viata – va continua sa fiinteze… Iubirile se vor derula, lacrimile vor curge, zambetele se vor afisa si sufletele se vor trai pe ele insele, indiferente la plecarea-moartea ta.
Ideea e sa nu privesti in urma. Ca te poti agata in nenumarati ghimpi afectivi care iti vor insangera noua viata. Si nu vei fi nici aici nici acolo. Sinonim hermafroditului care sustine ca el/ea e si barbat si femeie concomitent, dar in fond el/ea nu e nici una nici alta. E o bizarerie…
Dar cum toate au o finalitate, moartea cea mare, aia pe care o credem reala, nu mai permite priviri inapoi. Pentru ca ea e un varf al trecerilor, al plecarilor.
Unde? Nu stiu…
Dar nu e decat o plecare… Care anuleaza speranta revederii.
Si asta sperie…
Ceea ce e cert e ca in urma deciziei de a pleca apar din senin oameni, contexte situationale, imprejurari si oportunitati la care nu te asteptai, care te invita sa (te) traiesti.
E ca si cum viata explodeaza in dorinta sa de a se derula, de a se manifesta, de a fiinta prin tine..
N-o refuza!