S-au incheiat experientele lumii.
Toate imi par frumoase, seducatoare, imbietoare dar usor irelevante prin finalitatea lor. Am gustat lacom din iubiri, din excese, din legi si faradelegi, din risipa de timp, din frumos si din urat, din amagiri si vise..
Am admirat si am simtit dulceata inveninata a taririi si am sedimentat-o repetitiv ca sa n-o uit.
Am plans si am zambit, am mintit ca zambesc sau m-am prefacut ca plang, m-am autoadmirat si m-am desconsiderat in aceeasi masura. Mi-am impins adolescenta pana la limita suportabilului sau a tolerarii, m-am facut destept incat imi permit sa vad mai mult decat masele si m-am prostit voluntar doar de dragul caderii…
Am ascultat cat nu asculta majoritatea intr-o viata, am privit si am imaginat febril incat l-am uimit pe Dumnezeu. Am primit mai mult decat am dat si am dat atat cat am vrut. M-am crezut ombilico del mondo si de fapt nu eram si am stralucit in ochi straini dar nu mi-am dat seama…
Am vazut si mi-am lasat privirile inundate de spectacol, amagiri, iluzii, credinte, penibil, sinceritati, rugaminti si refuzuri… Am simtit dezumanizarea altora, singuratatea lor si singuratatea mea.
Am ros din umilinta ca si din succes.
Am facut si desfacut…
Dar nimic nu se compara cu a oferi! A da!
A fi acolo cu tot cu tine insuti!!!
A-ti privi rezultatul in bucuria care sclipeste in ochii celuilalt…
Pacat ca atat de putina lume ofera… O vorba, un zambet, un gest, o strangere de mana, o speranta, un sarut, o surpriza, o bucurie cat de mica fiind si el/ea acolo…
In fine, e treaba voastra…
Pentru mine s-au incheiat experientele lumii…

Expresia, sintagma, alaturarea de cuvinte sau afirmatia Te iubesc! e o nevoie. Un imperativ mocnit, ascuns in celule, activat prin ochi sau estompat de ratiune.
Reprimarea acestei nevoi inseamna reducerea la tacere a sufletului. Sau crearea unui context prin care nu-i permitem sa simta, sa fie, sa zboare, sau sa zambeasca prin noi insine.
Tacerea, controlul vibratiei a ceea ce ne e mai inalt si mai aproape de sens decat noi insine, filtrarea bucuriei acestuia e moarte.
Moartea – ca fel de a fi e ne-traire, absenta, anulare, inchistare, compromis si liniaritate.
Lupta dintre bine si rau, dintre Dumnezeu si Satan, dintre Rai si Iad, dintre zambet si rictus, dintre sex si iubire e – in esenta sa ultima – rivalitatea dintre Viata – ca traire si simtire exprimate natural si expus- vulnerabil si puternic in acelasi timp, adica – Te iubesc – si Moarte – ca resemnare, trairea unei alte vieti in locul celei ce ne-a fost data, taceri prelungite si off-uri ascunse, care umezesc ochii…
Zborul sonor al unui Te iubesc de pe propriile-ti buze nici nu poate fi exprimat in cuvinte ci doar aproximat. Orice incercare de definire apare ca fiind incompleta, trunchiata, simplificata. Pentru ca ne exprima in ceea ce avem noi esential. Iar esenta umana comporta in ea insasi tocmai aceste atribute: imposibilitatea definirii, completitudinea, infinitul, intelegerea definitiva. Iar acestea nu pot fi cuprinse in definitii.
Oricare vis lasat sa moara aduce moarte in preajma noastra. Si simtindu-i apropierea ne traim frica.
Oricare zi in care nu ai simtit plecand din tine – fie si ne-spus – un Te iubesc! – e o zi pe care sufletu-ti n-a simit-o, o zi de care nu s-a bucurat…
Si avem atat de putine zile…
Eu nu vreau sa mor! Nici macar o clipa !
Si ma traiesc si pe mine spunandu-ti cu sufletul zambind:Te iubesc!

Asist la un spectacol grotesc.
Al unei iubiri care deranjeaza, care sufoca, care inhiba, care nemultumeste, care irita, care ridica semne de intrebare, care incita si care isi construieste opozanti…
Nimic din iubire, din esenta ei nu determina asa ceva.
Iubirea e prin valentele sale intrinseci, promovata, cultivata, idolatrizata, luata ca model, copiata, extinsa in varii alte tipare, simtita personalizat si expusa ca model particular ulterior. Orice altceva nu ineamna iubire.
Inseamna demonstratie unilaterala, putere, dispret, dezgust fata de altii, indiferenta, absenta empatica, non-relationare si refugiu in iluzie. Adica non-iubire, egocentrism, egoism, forta iluzorie, si in cele din urma autoamagire…
Trocul: “Uite ce am facut pentru tine” – implica obligatii si automat non-libertate.
Iubirea e incompatibila cu inhibarea libertatii. Ne-trairea libertatii, ori constrangerea intr-o relatie devine obligatie. Obligatia e o limita si creaza disconfort. Ceea ce anuleaza ideea de iubire.
Libertatea fiintarii si auto-afirmarii nu poate exista decat prin iubire iar in subsolul acestui postulat nu e decat adevarul clar exprimat. Orice abatere de la el e un compromis. Facut de voi toti.
Nici nu mai conteaza argumentele. Un compromis ramane un compromis si-si va arata consecintele in timp…
Iubirea nu deranjeaza decat in societatea occidentala si actuala la care ne-am aliniat. De la Romeo si Julieta la Tristan si Isolda, iubirea e blestemata ca sa fie esec, ridiculizata, ironizata, ascunsa, pastrata in umbre, detanurata in explicatii…
Simtirea e o slabiciune, o vulnerabilitate non-conforma valorilor actuale si care se trece in plan secund. Al aluziilor, al nerecunoasterilor, al posibilitatilor si al voit ne-realitatilor explicite…
Iubirea declarata-simtit – Te iubesc! – are reverbaratii intentionale cu aspect de rugaminte si de creare de context.
De implorare. De – “asta simt, asta cred, asta vreau, asta ma implineste si ma defineste!”
Orice insistenta in a-ti trai iubirea autentic, implica un proces al unor scurgeri procesuale de trairi, de asezari de tip puzzle, determinate de propria-ti cerinta, o secventialitate limpede si logica in asa fel incat sa nu creeze disconfort si rejectivitate din partea tuturor altora!
Daca a iubi pe cineva presupune disconfortul altuia, iubirea in sine se auto-anuleaza.
Exprimarea dorintei in fata unui TOT presupune asteptare in vederea asezarii de secvente si contexte in asa fel incat iubirea – daca e reala si pe super-intentii – sa se produca frumos, liniar, natural si ca germene de ulterioare iubiri.
Altfel, lasa-ti-o balta. Nu merge!
Iubirea Basescu-Udrea e o anti-iubire…
La fel ca intreg cortegiul comportamental-atitudinal al presedintelui…
O telenovela erotico-nationala imbracata in politicianism ieftin si-n afirmatii pentru fraieri!
Incet-incet veti intelege…

Imi traiesc singuratatea cu alternante intre revolte tot mai anemice si introspectii uneori culpabile.
Cred ca blogul Priviri Inverse si-a atins maturitatea si independenta fata de mine.
A scrie sau a nu scrie e irelevant.
El insusi – prin tot ce contine – propune teme de reflectie care pot constitui teme de cercetare sau de doctorat.
No more modesty!
Cred ca asternerea pe blog a diverselor continuturi a venit mereu prea repede, prea fantezist, prea anticipativ. Eu vin prea repede! Nesincronizrea cu puterea de decodificare si intelegere sau limpezirea intarziata ma frustreaza.
Cred cu convingere ca multe dintre valorile mele sunt fie desuete fie nepotrivite cu actualitatea.
Nu vad/simt lumea ca voi. Nu vad/inteleg relatiile ca voi. Nu vad/cred/simt iubirea ca voi. Nu vad creatia ca voi. Nu vad/cred fiintarea ca voi.
Nu va accept modul in care va iubiti, nu va simt modul in care sunteti liberi, nu va agreez limitele, nu va cred religiile, nu va tolerez compromisurile in raport cu voi insiva, nu va cred afirmatiile. Dihotomizati intre bine si rau, intre compromis si sinceritate, intre psihismul Ei si psihismul Lui, intre imagine si autenticitate, intre fiintare si supravietuire, intre egocentrism si daruire partiala va traiti intr-o lume care va seamana.
Gustul sublim si simtit-etern al emotiilor dorite va reveni de fiecare data ca salciu-amar, indurerat, suferind si atrofiat. Compromisul trairii in contexte anoste, ne-simtite, ne-dorite, ne-sufletesti va insoteste – cred – constant si justificarile auto-mincinoase il fac tolerabil!
Ma simt singur intre voi dar mereu dator voua. Ma epuizeaza repetitia dar ma subordonez ei ca ma incanta intelegerea voastra. Atunci si atat cat e!
In rest nimic… Decat experiente care nu ma mai iluzioneaza!