Se pare ca nu e un an bun…
Lehamitea si dispretul pentru celalalt, incapacitatea empatica rigidizata, centrarea inflexibila pe propriul ego, cuvinte spuse cu certitudinea ca dor, kitsch-uri comportamentale, kitsch-uri obiectuale, caricaturile de relatii si iubiri, lipsa generalizata de inspiratie, ascunderea in sine si blamul adus comunicarii sunt tot mai insistente.
Mare parte din blogosfera si-a pierdut suflul in scuze, in insemnari facute fara pofta, fara suflet, fara chef…
Tragem unii de altii in speranta ca vom vedea pe chipul celuilalt macar o unda de traire… Un cat de mic semn ca esti dorit, ca esti binevenit, ca bucuria ta are un cat de cat ecou…
Lipsa de tonus, de placere de a zambi sau de a raspunde zambetului celuilalt fie si macar din politete devine trasatura comportamentala… Dezinteresul fata de sine insuti, fata de altul, fata de comunitate, fata de igiena verbala, fata de tot, aduc dupa ele lumea emo…
Sclipirile alea cerebrale care misca lumea, aprinderea flacarii cu o idee, cu un gest, cu o privire s-au dus dracului in amintiri care nu mai trebuie nimanui… Sila cu care ne acceptam o dam si altora inspre contaminare. Nici macar nu mai e bucuria raului facut… Privim abulici la ceata de langa noi si vorbim doar pentru antrenarea laringelui…
Ma gandesc serios sa sterg blogul asta. Nu-mi mai spune nimic pentru ca mlastina vietii nu are nimic de spus. Inghite doar si tace…
Se pare ca nu e un an bun…

Suntem dependenti de circ. Si daca circul electoral nu reuseste decat sa starneasca jena si zambete penibile, cumva cineva trebuia sa ne compenseze nevoile… Si cine e mai aproape de nevoile omului decat Biserica?
Adica institutia aia care zice ca mediaza intre mine din ipostaza de rob impovarat de pacatul nasterii si un Creator de inox, ca stapan rece ne-emotional si reactiv precum gravitatia…
Sar peste ineptiile cu robia si metodologia aferenta si ma declar placut surprins de circul oferit:
Popii vor sindicat! Adica adunari de tip ultra laic si democratic care sa-i reprezinte prin persoane desemnate in fata impietritilor din episcopii, mitropolii, etc…
Ca se pare ca nimeni nu mai poate ajunge la ei pana intr-atat de eterizata si sfanta e conducerea!
Popii vor sindicat! Si e firesc dupa ce au liber acces in politica. Justitie proprie au. Urmeaza armata! Si in final medicina exorcista ale carei baze deja au fost puse de calugarul ala intransigent, Corogeanu&Co…
Replicile si argumentele staff-ului BOR la initiativele institutionale ale angajatilor bisericii, vorbesc de popi aici, vin din alte lumi. Paralele! O lipsa de racordare la realitate mai intensa decat aici am vazut doar pe vremea facultatii cand faceam practica pe schizofrenici…
Dar totul are o justificare. Dupa plecarea la cele intr-adevar adevarate a PF Teoctist, noul venit, cu nick-ul sau, PF Daniel, ne demonstreaza niste abilitati excelente de business intelligence si mai modeste la cele sfinte. Implicat puternic in zona mediatica, nevoia de putere si influenta in viata laico-financiara a comunitatii il fac promotorul unui regim despotic si autoritar pe tarlaua statului in stat numita biserica.
E tipul perfect de autocrat pe banii statului. Am cunoscut asa ceva!. Sunt de o cruzime inimaginabila. Si daca ii scoti de acolo devin amorfi. Ca o atitudine post-erectila…
Iar amaratii aia suri din teritoriu, pe langa ritualurile suprarealiste expuse babelor despuiate de intelegere, cauta o supapa de supravietuire. Si au gasit-o sub forma sindicatelor…
Popii vor sindicat! Si nu e rau, ca asta e semn de reforma. Cu certitudine biserica are nevoie de reforme. De eliminare a epoletilor sau de catharsis-ul dosarelor. Dar marea reforma trebuie sa inceapa de la dogma promovata. De aducere a sa in prezent. Si de la comportamentul observabil. Ca mai ciupesc ei un ban de la nunti, botezuri si inmormantari sau de la sfintiri de prototipuri de masini e irelevant deocamdata…
Nu atrageam atentia cu multe luni in urma asupra derapajelor religioase? Asupra pretentiei arogante de manipulare religioasa obligatorie in scoli?
Nu va spuneam: Priviti-i ochii Domnului Daniel? Simtiti-le negura si dispretul dubios emanat?
Parca ma si vad incolonat in drum spre biserica si lovit cu busuiocul ud peste ochi…
Sau peste gura, in functie de context…

Te iubesc dar sunt liber de tine.
Nu mai pot sa ma definesc prin suavul ochilor tai! Ma doare teoretic neimplinirea mea dar mi-o accept. Concret.
Raman insingurat in trupu-mi asa cum am venit. Nu-l mai vreau pe dumnezeu trait prin tine. Si nu-l mai pot trai nicicum. Si ma vreau si sunt eliberat de el. De diada impusa ca o conditie obligatorie de a-l simti. Am crescut. Si frica de a fi singur s-a topit. Si topirea fricii de a fi singur a venit prea devreme… Credeam ca marile intelegeri vin tarziu. Sau niciodata. Ca ne sunt revelate prin cristosi, dalai lame, mohamezi sau alti profeti risipiti prin vremuri… Prostii!
Libertatea completa e insingurarea completa. Iar insingurarea completa e o simpla intelegere a totului… Nu e fericire aici. E doar liniste. Si echilibru. Sensuri descifrate, lumini calme care exprima limpezimi… De aceea ne iubeste dumnezeu. Dintr-o mare intelegere si singuratate. E totul aici. Mai putin fericire!
Mi-e dor de starea de a fi om. De confuzia iubirii… De suferinta ei…
De femeia aia haotica ce m-a insingurat!
Si m-a facut Dumnezeu!

Cu toate ca nu sunt un auditiv (in sensul inteles prin NLP) si ca atractia mea pentru diferite instrumente muzicale (vioara, chitara) s-a finalizat catastrofal, muzica ramane unul dintre amuzamentele de timp liber ale lui dumnezeu care ma scoate de fiecare data din stari resimtite ca fiind mocirloase…
Nefericirea si angoasa adolescentina specifica insistentei in maturizare a biologiei hormonale s-a rafinat prin muzica… Gustul salciu al iubirilor care nu si-au pierdut vremea in naivitati de debut, s-a colorat sonor… La fel ca si culpa-mi semi-inteleasa a abandonului unor ochi inlacrimati…
Anii adunati m-au ipostaziat in contexte sonore mergand de la opera la nunti de cartier… Nu sunt un expert, nu inteleg mai nimic, in sensul teoriei muzicale, din tot ce aud… Refuz cu o insensibilitate ofensatoare o opera pe care n-o simt sau un trend muzical care nu ma infioara…
Dar pot deveni obsedat de un ritm, de o secventa sonora sau o melodie… Iar obsesia se manifesta ca la manual: ore in sir aceeasi frecventa, aceleasi note… E ca o infometare care nu poate fi temperata! Agresiunea sunetului o decodez in imagini. Iar haosul decorului intern ia forma drogului.
Si de aici incolo imposibilul devine un simplu concept…

„Sunt antrenat sa nu sufar!
Viata, cartile, socurile, vointa, disciplina si contextele in care m-a aruncat aceeasi viata m-au imunizat la suferinta. Privesc resturile iubirii inciudat si nu-i permit sufletului sa simta!
Stopez imediat trecutul. A murit! Nu-mi place istoria. Nici filogenetica nici ontogenetica. A mea personala cu atat mai putin. Imi apreciez trecutul doar ca element care a contribuit la prezent. Emotiile ascunse in el imi sunt indiferente. Ard mereu imaginile care inca mai sunt imbibate cu incandescenta a ceea ce au fost. Inutilitatea lor ma face sa adulmec prezentul ca o felina mare.
Distrug fizic orice remanenta obiectuala. Nimicuri care mi-au infierbantat candva sangele acum dispar sfaramate mecanic, sec, neutru… Eliberez computerul, contul de mail, incinerez lenjeria si primenesc patul. Fac curat si aerisesc.
Imi ocup instantaneu mintea cu mine. Nu cu ce simt ci cu ce fac. Urmatoarea zi nu sunt niciodata singur. Si nici nu beau. Merg cu prietenii la teatru. Singur ma duc la sala. Fortarea musculara imi elibereaza mintea. Si sauna de dupa o spala. Totul dureaza trei zile…
Dupa care de obicei imi complic iar viata. Ca nu pot fara iubire… De asta am venit! De ce ma repet? E a treia oara…
Iubesc femeia complet. Pot fi stanca sau gelatina! Jeg sau perla!
Dar atunci cand a plecat, nu mai e! Pentru ca nu a fost niciodata! Nu-mi aduc aminte…
Si vin aici si adulmec prezentul ca o felina mare…
Credeti ca e bine domnu’ psiholog?”