Mi se intampla frecvent ca persoane apropiate mie cu care dezvolt relatii pline de sens sa se manifeste dupa un timp oarecare competitional. Asist mut la angajarea demonstrativa a unor calitati sau a unor constelatii comportamentale care imi sunt nenecesare… Ca si cum echilibrul manifestat si operational existent, dintr-odata nu mai e suficient, e chiar toxic si se simte nevoia de a mi se arata ca in variate contexte locul meu devine secund, ca rivalitatea prieteneasca ascunde totusi competitia…

Zic ca asist stupefiat pentru ca eu nu sunt interesat de omniprezentul „care pe care” si nici nu am nimic de demonstrat. Vad prietenia ca o stare complexa dar care exclude rivalitatea – fie ea si competitionala – fara un comun acord… Logica invaziei competitionale cere ca sa fiu invitat sa intru in competitie sau sa determin cumva de comun acord, competitia prin initiative proprii. Dar cand nici una din aceste conditii nu e creata e firesc sa ma intreb de ce? Care atitudine sau care non-verbal propriu solicita o asemenea dezvoltare?

Tot in planul relational apare si tinde sa se cronicizeze o alta manifestare… Cand chimia emotioanala imi arata ca cineva mi-e drag, mi-e apropiat, mi-e prieten tind sa las garda atat de jos incat o anulez aproape. Sunt deschis total si de regula imi ofer sufletul asa cum se vrea a fi dat… Fara bariere, fara impulsul ascuns al reciprocitatii, fara setul de asteptari reactionale de un anume tip… Libertatea de fiintare in proximitatea mea e completa si implicarea mea de asemenea. Traiesc sentimentul ca toti cei cu care vin in contact sunt exact ca si mine si ca atare ma manifest extrem de autentic.

Heeeiiii… Practica imi arata ca nu e deloc asa! Imediat incepe sa functioneze un mecanism extrem de interesant: disponibilitatea mea e dupa un timp relativ scurt apreciata ca fiind de la sine-inteleasa si fireasca si ca urmare e sub-apreciata si transformata in obligatie, in set de asteptari. Reciprocitatea libertatii fiintarii e incalcata in detrimentul unei libertati mai egale decat cealalata…

Mecanismele de aparare in cazul meu sunt mereu aceleasi… Actioneaza reflex fiindu-mi imposibil sa le gestionez. Moarte instanta. Ma explic: in cartea „1984” George Orwell descria fenomenul „dubluganditului” intr-un caz ipotetic de socialism extrem, englez, numit Soceng… Ei bine, acest mecanism la mine e ireprosabil desi nu-mi doresc asta. Functioneaza atat de precis incat il vreau anulat de multe ori… Adica in momentul decalnsarii lui, contextul care a generat cauza dispare pur si simplu! Nu a existat niciodata! Persoane, situatii, stari, reflectii, emotii, vise, sperante comune, proiectii si planuri, etc se topesc instantaneu devenindu-mi indiferente, nule. Le privesc ca si cand totul s-a derulat intr-o poveste intamplata altcuiva si care nu-mi spune nimic…

Evident ca problema e la mine! Eu sunt cel care atrag si determin astfel de situatii. Inca nu am decelat cum… Se pare ca credinta mea in similitudinea empatica e deficitara sau macar incorecta. Sunt intr-un evident dezacord cu actualitatea! Pentru ca niciodata nu am crezut in competitie desi se afirma ca ea e motorul creativitatii si progresului… O alta pacaleala din punctul meu de vedere!

Cooperarea si libertatea celuilalt, daruirea spre devenirea celuilat, e infinit mai productiva si mai motivanta! Plus ca ambii implicati, cresc! Asa cum vor, sau cum le cere genetica lor psihogena, nemodelati de o rivalitate stupida generatoare de chinezisme si kitsch-uri, fie palpabile fie atitudinale…

Cine nu ma vrea/intelege sa ma evite!

Din fericire, pentru Dumnezeu, voi ramane la fel!

La fel ca orice entitate, fapt, concept sau stare care dureaza de prea mult timp si statul – ca forma artificiala, supraordonata individului, se dovedeste a fi perimat si tot mai putin functional. Sau extrem de eficient ca functionalitate in reprimarea individului, in anularea lui. Constituit din institutii supradimensionate, greoaie, intentionat hiper-birocratizate, parazitare multe dintre ele (biserica, armata si multe alte sub-institutii tepusa) statul se prezinta ca o forma unanim-constrans- acceptata de furt, de dispret fata de individul care il compune celular…

Pacaleala miezului conceptului de „democratie” e evidenta pentru toata lumea si se manifesta tot mai agresiv si tot mai fara masca…

Managementul conglomeratelor umane ce constituie statul, pe fondul mentinerii maselor in ignoranta, neinformare, dezinformare si alienare, reveleaza cruzimea comportamentala si atitudinala a leadership-ului precum si impunerea intereselor de clan, gasca, de aglutinare de interese personale…

Statul nu e o vointa unanima subordonata binelui general sau devenirii individuale ci o frana, o obstructie, un esec deliberat create pentru supraabundenta unora…

Decadenta si descuamarea de poleiala lingvistica a democratiei se contureaza prin tiparele umane propuse: superficiale, limitate la nevoi de banda organizata, ancorate in perioade de inavutire de patru sau cinci ani, insensibile, tot mai agramate, tot mai mai instinctiv-reactive…

Mentinerea turmei la nivelul supravietuirii prin halci salariale derizorii, prin ingustarea sperantelor si viselor, prin ridiculizarea educatiei, prin santajul sistemului de sanatate, prin orbirea definitiva a justitiei, prin uciderea initiativelor individuale cu taxe, impozite, furturi legalizate, atentate la portofele legiferate prin somnul si inconstienta puterii legislative sau ordonante de urgenta fac din comunitatile nationale grupari nationalizate, confiscate, mase amorfe, lipsite de vointa, stiinta, putinta…

F Nietzsche a sesizat de mai bine de un secol germenele infectios al statului. In Asa grait-a Zarathustra se exprima sec si extrem de actual: “Statul e cel mai rece din toate dihaniile reci : minte cu raceala si iata minciuna ce se scorneste din gura lui – Eu statul, eu sunt norodul!.” Sau: “Statul e unde sinuciderea pe indelete a tuturora se numeste “viata”.

Disolutia statului e previzibila si dezirabila. Resturile spargerii acestui monolit gaunos si artificial se vor aseza cuminte in autoorganizari tot mai descentralizate, mai clar conturate si mai individualizate prin comportamentele si valorile pe care le vor urma. Schimburile comerciale sau ideatice vor fi tot mai personalizate cu adresabilitate tot mai individuala iar virtualizarea tot mai prezenta si mai consistenta data de mediul electronic vor elibera oamenii de aceasta constructie nenaturala…

Pana la urma spectacolul vietii consta din ciclicitati… Din absenta eternitatii. Perisabilitatea fiintei este in armonie cu sinusoida supraordonata ei: sus-jos, zi-noapte, iarna-vara, soare-ploaie… Iubire-ura. Viata-moarte. Fiinta, noi adica, ne inscriem in jocul asta.

Alternanta constanta cade in detalii de comportament si de atitudine.

A eterniza starea de fericire de exemplu inseamna o simpla autoamagire… A proiecta absolutul derularii starii de bine sau rau ale unui context genereaza manifestari specifice…

De regula comportamentele rezultate din coincidenta viselor cu realizarea lor presupun insensibilitati la fiintarea celor aflati pe minusul sinusoidei. Uitari. Sau stari sinonime autosuficientei. Ale refuzului acceptarii de a cadea vreodata pe descendenta alunecoasa a sinusoidei…

Intrega personalitate se exprima prin alternanta: sunt eu si nu-mi pasa – sunt cazut si nimanui nu-i pasa…

Adevarul e ca ambele ipostaze pacatuiesc in gandirea umana prin absenta intelegerii ca nimic nu e etern… Ceea ce azi, acum, zilele sau lunile astea se defasoara in sufletul tau ca o ostilitate, ca o imposibilitate a devenirii se sparge tacut lasand urcusul sa te ia cu el… E recompensa pentru rabdarea, experimentarea, constientizarea sau trairea in cele din urma a unor situatii-stari pline de esenta dar pe care nu le-ai dorit…

Ca in cele din urma nici un copil nu vrea sa invete alfabetul…

Dar ii trebuie…

Persoane apuse care mi-au respirat din metrul meu cub de aer fara sa-mi ceara voie, intr-un spasm anemic de analiza, m-au etichetat ca fiind boem… Peiorativul introdus (alaturi de rautatea privirilor) in conceptul asta m-a facut sa cred ca ele dispuneau de chisturi mentale osificate care le ingradeau propria libertate…

Pentru ca nu poti sa te manifesti cu vehementa impotriva libertatii celuilalt (cu toate ca doar asta intelegeau prin a fi boem) decat in cazul si in conditiile in care cutia-ti craniana e un etern penitenciar de unde iesi la plimbare supravegheat de un „eu” prost configurat…

Iar suferinta existentei lor deformate si-o definesc ca fiind principii, morala, profesionism, sofisticare, social engineerig, land mark forum…

Intr-un fel, e un fel de viata!

A lor!

Nu mi-a mai ramas decat actul automatizat al respiratiei… Care ma surprinde prin insistenta si tenacitatea cu care se doreste a fi derulat. Indiferent la intoxicarea sa cu fum isi continua miscarea de du-te/vino ca intr-un act sexual fara finalitate…

Caderea in Dumnezeu implica situatii limita al caror dramatism se consuma doar in propria-mi subiectivitate… Pentru ca dincolo de mine insumi se gaseste indumnezeirea. Pe care o refuz din disconfortul dat de neintelegere, incapacitate de asimilare lejera si de evitare a suferintei. Imperativitatea imediata a disconfortului existential obstructioneaza scopul ei mai inalt. Acela de devenire… Imi refuz indumnezeirea pentru ca n-o inteleg. Pentru ca imi displace metodologia prin care are loc. Pentru ca nu simt caldura umana a acestui master-man ci doar inflexibilitatea lui…

Pentru ca nu e de fapt decat propria-mi raceala si propria-mi inflexibilitate…