Indrăgostiţii, în momentul acuplării sunt cuprinşi de o seriozitate aproape solemnă. În acele momente orice glumă, orice frivolitate, orice gest exterior încetează. „Când iubim nu râdem; poate surâdem puţin. În momentul spasmului, suntem serioşi ca în moarte” – declară Piobb.
Pe lângă seriozitate, avem de-a face şi cu un accentuat grad de concentrare, orice incident exterior putând avea efecte inhibitoare atât psihice cât şi fiziologice. Toate acestea sunt reflexe ale semnificaţiei iubirii, ale misterului ascuns în acest act.
Trăirile avute pe timpul acuplării, par variate datorită, descrierilor diferite făcute, însă fondul lor e acelaşi. Toate sintetizează o stare specială a conştiinţei, o beţie specifică, hiperestezii etc., în final la un raptus extatic, unde sentimentele sunt paradoxale; cădere şi înălţare, reînviere, transcendenţă şi imanenţă, static şi dinamic, explozie şi simpatie. Liam O’Flaherty descrie aproximativ în acelaşi fel beţia acuplării: „În el s-a petrecut ceva misterios, ceva ce nu i se mai întâmplase niciodată … Îi pătrundea întreaga fiinţă ca şi cum în măduva oaselor i-ar fi fost turnat un balsam amestecat cu vin foarte tare ce-l îmbată pe loc. Ca o beţie, fără impurităţi… Senzaţia aceasta nu avea nici început nici sfârşit, era atât de puternică, încât corpul o urma fără nici o legătură cu creierul… Nu corpurile erau unite ci viaţa. Îşi pierduse individualitatea… Apoi coboară iarăşi, jos”.
Ideea ce transpare este că forţa liberă a sexului în cursul acuplării poate acţiona, în condiţii speciale, în mod purificator, cathartic.
Novalis afirmă că „femeia este supremul aliment vizibil care poate face trecerea de la trup la suflet”, susţinând însă că în această situaţie există două posibilităţi opuse. Totul începe cu privirea, vorbirea, unirea buzelor etc. până la acuplare.
Aceasta este scara pe care „coboară sufletul” către corp. Simultan însă există şi o scară pe care acesta urcă. Rezultă în final o experienţă care tinde către o stare intermediară ce corespunde beţiei erotice. Odată atinsă această stare se ajunge într-o anumită măsură la înlăturarea graniţei dintre suflet şi corp, cu o conştiinţă aparte. Astfel expresia „a se uni cu viaţa” este foarte semnificativă. Tot Novalis, descrie climaxul orgastic ca un moment în care „sufletul şi corpul se ating chimic sau galvanic, sau electric sau arzător”.
Experienţele de genul acesta sunt însă rare şi fugitive, în dragostea profană şi nu pot fi apreciate la justa lor valoare. Ele nu sunt recunoscute decât arareori de către subiect.
Încercarea de a prelungi spasmul sexual, dincolo de o anumită limită, oferă senzaţia insuportabilă a unei forţe – „ca a unei electricităţi” – ce ţâşneşte din interior şi străbate ascendent coloana vertebrală. În această fază experienţa îşi pierde caracterul dezirabil, devenind exclusiv fizică şi dureroasă, şi în final abandonată. E ca şi cum circuitului psihic i s-ar substitui unul exclusiv fizic, la pragurile conştiinţei ajungând numai senzaţii negative. E tocmai acel „foc, iute ca fulgerul” pe care la descris J.J. Rousseau, referitor la senzaţiile sale cele mai intime. Pe această energie descătuşată, se bazează practicile tantra-yoga, energie bazală numită kundalini.
Îndrăgostiţii cunosc destul de frecvent după acuplare, un fel de transă lucidă paralelă cu o stare de epuizare fizică. Dar această stare se volatilizează destul de repede şi din aspiraţia spre absolut, dragostea ce vine la suprafaţă, este palidă, tăcută, plină de o tristeţe de moarte, după cum scria Colette.
Aici se regăseşte esenţa expresiei „Animal post coitum triste”.
Povesteste-mi…