Ştiam cu o luciditate nepermisă în asemenea momente tot filmul ce urma să se deruleze. Anticipam mental până la obsesia detaliului fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare reacţie cu o claritate ce mă transforma în spectator pasiv al propriului meu corp angajat într-o acţiune – pe undeva repulsivă. Priveam stupefiat interiorul camerei, expresia faciesului ei inundat de o plăcere adâncă, o transfigurare, care întotdeauna, dar absolult întotdeauna, mi-a sădit în conştienţă întrebări obscure la care n-aveam să răspund niciodată. Poate chiar această expresie de abandon, într-o dimensiune pe care numai prin moarte o voi înţelege, mă determina să continui acţiunea de fierbere sanguină, răscolind în mine însumi, forţe primare, straturi energetice virgine care, fiind tulburate îmi drogau privirile şi viaţa cu o atât de puternică intensitate, încât singura convingere ce stăruia ca un metal înroşit în centrul conştienţei, anulând puterea parazitară şi haotică a altor gânduri, era separarea de mine, topirea materiei ce mă întrupa, într-o lumină care să mă absoarbă iremediabil…

Percepeam confuz lângă mine un rânjet sau mai bine spus, o satisfacţie greţoasă care – ca entitate conturată – mă asigura de discreţie şi sprijinul său. Priveam strâmb în sus, spre un Dumnezeu ocupat, compătimindu-mă şi culpabilizându-L pentru slabiciunea ce mi-a sădit-o în carne… Mă zbăteam epileptic între cele două căi, căutând cu disperarea înnecatului un cât de palid compromis – în timp ce buzele-mi uscate şi fierbinţi deveniseră autonome, mulându-se inconştient în jurul genunchilor ei. Am refuzat – ca de fiecare dată – o presupusă mână întinsă ca ajutor – şi cu inconştienţa specifică dezagregării conştiinţei m-am lăsat cuprins de spasmul unic.

Eram atât de plin, încât simţeam fisuri clare în zona cefei, fisuri prin care – aproape sigur urma să mi se scurgă creierul care devenise un fel de gelatină albicioasă. OOooo, stiam că mă revărs… Pielea începuse să-mi crape prin supraîntindere, venele săreau afară din muşchi ca arcurile unei canapele uzate, pocnind sec, ochii căpătaseră o consistenţă elastică, lăţindu-se, oferindu-mi un câmp vizual circular, pentru început, devenind apoi sferic. Vedeam totul dintr-o privire – deşi ştiam că sunt doar senzaţii – suprafireşti, poate – fiindcă încă mă percepeam întreg. În orice caz, mi s-au înnmuiat dinţii devenind un fel de cauciuc alb care se deforma în contact cu obiecte rigide, fapt care mă determina să caut în EA doar partea osoasă, scheletul. Era tot ce-mi doream. Să fac dragoste cu scheletul ei, acesta fiind singurul punct de sprijin rigid din tot Universul, altfel riscam să mă împrăştii ca mercurul unui termometru spart.

Muşcam grabit din genunchii EI, din articulaţiile mâinii, din claviculă, evitând suspect părţile moi. O auzeam – impropriu spus – se auzea din pereţi, din pământ, din sânge – răspunsul ei la fiecare tentativă a mea – un geamăt surd de durere chemătoare, o împotrivire plină de subtile înţelesuri. Deşi vedeam sferic, n-o puteam cuprinde… Avea o infinitate de mâini, de guri, de sâni, – era un covor de epidermă clocotindă peste care mă revărsam ca fluxul unei mări agitate care nu atingea niciodată întreaga plajă… Vroiam s-o încastrez în sfera mea, s-o asimilez ca pe o gură de aer, însă era imposibil întrucât EA se întindea la nesfârşit.

Mi-am spus că EA nu poate fi înţeleasă pentru că, printr-un efect suprauman s-au acumulat aici toate femeile din lume, contopindu-se în forma ce o striveam haotic în mâini, încercând zadarnic să-i dau un contur… N-avea rost să mai lupt să mi-o integrez. Eram singur în faţa a miliarde de spirite feminine dezlanţuite, în faţa acelor incubus, care urmau, într-o infinitate de manifestări să mă sfărâme, să mă disloce să mă demonteze pe secvenţe, fiecare urmând să-şi ia bucata de imagine pe care şi-o dorea.

- Asta e nebunie! E clar! Înnebunesc, mi-am spus. Trebuie să-mi revin, să stopez căderea într-un mod de a fi, necunoscut.

- Vino! şoptea Femeia-Univers, Vino! Şi vocea i se revebera, împrăştiindu-se în miliarde de scântei ce-mi aprindeau sufletul. Vino! auzeam vocea pământului, vocea grea a elementelor primordiale. Vino şi caută în adâncimi necercetate, în energiile statice ale începutului, răscoleşte-mi părţile non-palpabile, nu te opri! Sunt coasta ta, sunt TU de vrei, fărâmiţează-mă între contradicţiile şi neputiinţa ta! Simte-mi dublul materiei şi eliberează-mă de mine ca să mă pot ascunde în respiraţia ta, în respiraţia noastră, în voinţa cvasitotală. Coboară atât cât poţi şi răstoarnă legile interioare aparent fireşti, urlă acolo pentru ca împreună să puteam dărâma edificiul iluzoriu sedimentat în milioane de ani!

- Arată-mi poarta! Arată-mi calea spre a te putea ucide, bolboroseam schizofren în timp ce imagini holografice se derulau atemporal înfăţişând-mi puţuri întunecoase cu pereţi aburinzi şi umezi, grote bântuite de fiinţe imateriale, peşteri aglomerate cu putregaiuri şi ape tulburi.

- Sunt un somnambul perfect – mi-am zis – deşi am conştiinţa propriului EU, dar sunt atât de puternic în micimea mea încât voi înfrunta aceşti altceva ce mă strivesc cu riscul propriei mele dispariţii!

M-am afundat în mlaştină treptat, animat de enuziasmuri suprafireşti, necontrolabile şi practic lipsite de determinare. Ce urmăream? Mlaştina era plina de nuferi albi, împrăştiaţi ademenitor, sugându-şi seva din mâl. Puteam lua orice formă, lucru ce nu părea nefiresc în acea abolire de real, aşa că am optat fericit pentru nufăr. Ştiam că voi pluti etern pe apele nefirescului iar viaţa îmi era superb ancorată în subteranele mâlului nedefinit. Dar nu am putut! Când picioarele începuseră să se ramifice în rădăcini ce se lungeau şi se înfigeau viril în străfunduri, când mâinile se lăţeau căpătând consistenţa unor frunze – procese îmbibate de lumină şi căldură nepământeană – am simţit urletul Începutului!

- Am murit! mi-am zis şi totul se rotea cu o viteză de nedescris, lumina devenea tot mai palidă, flash-uri dese ofereau secunde de verdeaţă. Mă scurgeam ca apa prin spaţii montane, grăbită să se liniştească. O beznă mută s-a aşternut o clipă.

M-am regăsit o clipă mai târziu retrăgându-mi dinţii din umărul parfumat al Anei. I-am privit faţa pe care n-am putut citi decât o profundă împăcare cu ea însăşi şi o extraordinară căldură în claritatea privirilor.

- NU! În mod sigur nu putea fi decât atât. O simplă acuplare pe lângă bogăţia de senzaţii încercate? Ana e începutul! Forţa continuării stă în mine!

- Te iubesc! i-am zis ridicându-mă, minţind bineînţeles, fiindcă niciodată nu am înţeles din cuvintele astea decât ridicolul ce-l conţin din belşug. Da, te iubesc, bâguiam stins în timp ce-mi căutam cravata printre hainele aruncate nervos prin întreaga cameră. Te iubesc, dar nu-mi ajunge – murmuram mângâind cravata ca pe singurul element ce mă putea împlini.

Am intrat în baie senin ştiind exact ce aveam de făcut! Mi-am legat cravata de gât, legându-i sadic celălalt capăt de o ţeavă, în timp ce apa fierbinte îmi şficuia trupul înmuiat de efort. Vedeam din nou sferic. Eram la uşă şi indiferent priveam la anonimul din cadă – ce întâmlător eram eu – cum i se umflă venele gâtului, cum ochii tind să-i iasă din orbite. Apa şiroia imbecil peste corpul cuprins de spasme şi contracturi oribile. Era o stare deosebită de linişte. Poate că asta îmi doream. O lumină puternică dar nu stânjenitoare m-a învelit mustrător. Undeva se strecurase o greşeală! Ştiam asta dar n-am reuşit s-o mai descopăr pentru că o beznă fără sfârşit m-a învăluit tăcută. Atât! O beznă fără senzaţii, fără conştienţă. Trăiam nimicul!

Am deschis ochii cândva, într-un târziu, şi priveam idiot în tavan. Lângă mine, Ana plângea amar, mângâind inconştient cuţitul cu care îmi tăiase cravata. Avea privirile la fel de calde dar umede de lacrimi. Sânii îi tremurau satanic pe sub tricou. Am încercat să zâmbesc, oarecum stângaci, oferind în felul acest o scuză, o posibilă explicaţie de genul: Asta e! Nici eu nu ştiu exact ce-am vrut. I-am luat mâna şi i-am sărutat-o. Mi-a zâmbit irezistibil printre lacrimi, sărutându-mi ochii şi spunându-mi negrăit, că nu mă înţelege dar mă iartă.

- Ana, am întrebat-o, ţinând-o strâns lângă mine, ţie îţi plac nuferii? M-a privit o clipă surprinsă poate de stupiditatea întrebării.

- NU! mi-a răspuns îngândurată, încercând timid să-şi şteargă lacrimile ce i se uscaseră pe obraji. Pe undeva îmi inspiră imaginea unor bărbaţi apuşi! Nu te voi lăsa niciodată să iubeşti nuferii…

- Te iubesc, i-am raspuns expirându-mi viaţa! Te iubesc aşa cum n-o să ştii niciodată!

Mă privea atât de blând, atât de tandru, oarecum întrebător, zâmbind atât de dulce şi protectiv încât nu am rezistat privirii. Mi-am rezemat capul pe genunchii ei, atingându-i cu buzele…

- Te iubesc, i-am mai spus înainte de a adormi şi, ciudat – găseam cuvintele atât de pline de esenţă de înţeles şi fără urmă de ridicol. Dormeam convins fiind că mai pur ca atunci nu am fost niciodată, simţind însă, în ceafă, freamătul mlaştinei cu nuferi ce mă chema irezistibil…

Teama de a fi viu, de a trăi în adevaratul sens al cuvântului, adică de a simţi cine eşti, care ti-e visul, drumul, sensul, care ti-e iubirea – atât cea care te compune cât şi cea care o manifeşti în toată frumuseţea simptomatologiei ei – are forme multiple de a se arăta… Teama de a fi viu pleacă din incapacitatea de a înţelege ca viaţa e un joc, UNICUL joc, SUPREMUL joc în care trebuie doar sa exişti… Am ucis copilul din noi imediat ce am putut deosebi culorile, am ucis naturaleţea din noi, imediat ce ne-am oglindit în ochii celuilalt, am ucis copilul din noi imediat ce am spus “Te iubesc…” Am ucis copilul din noi spunându-ne sau spunându-ni-se că nu suntem perfecţi, că trebuie să arăţi ca eşti cel mai bun, că eşecul există, că dragostea e condiţionată… Competiţia inutilă şi sterilă dintre sexe îmi expune imbecilitatea şi superficialitatea trăită cu pretenţii de adâncime. Acuzele, pretenţiile şi justificările tembele, blamul adus celuilalt, ascunderea lacrimilor, cinismul idiot aduc cu ele însele prudenţa, reţinerea, evitarea, plânsul în singurătate, refularea cu pretenţii…

De ce să-ţi spun “Mulţumesc” când pot să-ţi spun “Fraiere…”? De ce să-ţi spun “Te iubesc” când mă simt superior, răzbunat pentru masturbarile mele tăinuite şi când pot să-ţi spun “Ţi-am pus-o!!!”?

Am uitat să trăim, să fim… Şi atunci căutăm! Înjurăm! Facem proiecţii! Manifestăm un comportament destructurant, spasmodic, care nu-l simţim ca fiind ok dar pe care îl expunem pentru a arăta… CE? Ce arătăm?

Hai, plecaţi şi trăiţi-vă spaimele în formele lor acceptate social, valorizate de subgrupuri spontane şi inconsistente…

Eu îmi trăiesc visul!

Se spune ca la un banchet dat de Zeus, Poros uşor alcoolizat ar fi adormit în gradina Supremului… Penia, o muritoare de rând, sedusă de frumuseţea zeului adormit, l-a iubit cu toată pasiunea unei femei dezlănţuite… În urma acestei iubiri imposibile a văzut lumina zilei si a simţit răcoarea nopţii, Eros, zeul iubirii…

Descuamat de frumuseţea şi originalitatea legendei, mitul ascunde un adevăr fie minunat, fie tragic, dar un adevăr. Relevă consistent ambivalenţa naturii lui Eros – şi prin extensie, a dragostei, a iubirii ce nu va înceta niciodată să drogheze conştiinţe… Atât nemuritor, prin paternitatea lui Poros, etern, învingător, sublim şi neîncăpător pentru un trup uman cât şi muritor, perisabil, supus dezagregării, disperat şi atât de uman, prin Penia.

Odată manifest, Eros sfâşâie individul, transfigurându-l, înălţându-l pe culmi pe care nici visele nu le colindă, impunându-i starea de zeu, de etern, de realitate ultimă… dar totodată îl şi aruncă în deznădejde, în teama de a nu mai fi, în spaima pierderii sufletului, în iluzia singurătăţii… Durerea sfâşierii e mută, trăită somnambulic, cu priviri drogate, cu genunchi înmuiaţi şi infecţie sanguină ce lasă sentimentul că îţi fierbe sângele în vene…

Un om îndrăgostit e un om febril şi contradictoriu: îşi iubeşte boala şi vrea s-o amplifice, s-o trăiască în toate detaliile ei dorind totodată să moara pentru a-şi opri chinul…

Uite ca v-am spus două poveşti şi deja aţi adormit… Plecaţi pe calea minimului efort, seduşi de formă şi nu de conţinut, prinşi în presupuse probleme prioritare, aţi aţipit.

Ce împinge un sex spre celalalt? Care este scânteia care declanşează un spectacol comportamental şi emoţional? De unde ambivalenţa nemuririi şi a aneantizarii, a morţii atunci când iubim? De ce apare impulsul de a-l asimila pe celalat EU-lui tău? De unde golul ăsta permanent ce se înserează în stomac ca rezultat al absenţei celuilat? De ce ne apare celălalt ca fiind unicul adevăr existent când de fapt el e la fel de perisabil ca întotdeauna? De ce? De ce? De ce?

Haideţi să mergem la biserică… Băieţii aia au har şi voce cântată şi le ştiu pe toate! Şi mai luăm şi vreo două kilograme de culpe, câteva canoane … Sau mai bine la un club! Bem ceva şi ne-o punem… E mai cool! Ce dacă e anost, fad, reactiv-instinctiv, decolorat de sentimentul transindividualizării, al redevenirii ca cel ce eşti din totdeauna? Ce dacă durează 4 minute? Fuck! Tot trăim într-o lume ce promovează sportul, mişcarea, muşchii şi silicoanele…

O lume a lui Ei e porci şi Ele curve…

Priveam toţi trei la bătrânica suptă, ascunsă sub niste cergi miţoase de lână sură, un gri murdar şi anost ca şi noi înşine… Priveam alarmaţi şi neputincioşi cum se stinge. Avea faţa pământie, pergamentoasă, lipită de pomeţi. Gura i se chircise într-un rictus ce nu prevestea nimic bun. Ana plângea cu suspine, murmurând pierdut, implorând poate dimensiuni superioare înspre a-i salva mama. Stătea în faţa mea, puţin lateral, aplecată spre urechea mamei ei. I-am văzut piciorul fin, învelit în ciorap negru, curbura acestuia, linia satanică ce se pierdea sub fustă, chemător…

Am închis ochii, inspirând profund. Trăiam acut senzaţia că mă aplec încet, exagerat de încet, lăsându-mă să cad în genunchi, întinzând mâna umilitor, dar tulburat, înspre piciorul ei, singurul element important în toata acea mare de suferinţă. Mâna continua să se întindă, palma gata să apuce. Percepeam din nou lângă mine o prezenţă care părea mai interesată decât mine în a mă determina să mângâi, să mă umplu de sânge…

Am apucat, într-un suspin, pielea acoperită de ciorap, satisfăcând privirile drogate de curiozitate şi plăcere lipicioasă a prezenţei eterice. Senzaţia atingerii a fost atât de intensă, seismică aproape, încât am deschis ochii. Nu făcusem nici o mişcare. Totul se petrecuse în mintea mea, poate în cateva secunde. Bătrânul ieşise din cameră să aducă o lumânare. Am apucat-o de braţ pe Ana, şoptindu-i năvalnic la ureche:

- Stai dom’le jos pe scaun şi nu-mi mai arăta picioarele de vrei sa nu ţi le ling!

Ana mă privi stupefiată, neînţelegând la început ce vreau, apoi cu o ură şi cu un dispreţ absolut îmi spuse:

- Sa te ia dracu’! Nebun! Nebun! Ieşi afară de aici şi să te ia dracu’!

Atâta ură şi silă concentrată într-o privire nu mi-a mai fost dat să văd vreodată. M-am pierdut o clipă, băguind ceva a scuză, a faptului că nu m-a înţeles, deşi ea pricepuse exact. Bătrânul, care tocmai intrase în casă cu lumânarea aprinsă şi cu ochii în lacrimi a auzit înjuratura şi mă privi ca un câine rănit…

Nu mă puteam ancora în suferinţa generală sub nici o formă şi regretam teribil că nu e mama mea cea care urmează să moară sau să fie şi ea aici, moartă.

O durere urlată, izbucnită vulcanic din pieptul Anei, puse capăt gândurilor mele. Privirile-mi căzura speriate pe chipul bătrânei, surprinzând exitus-ul, inducând în mine o spaimă înnecăciosă. Camera începuse să se înmoaie şi să se clatine fără să se distrugă, obiectele parcă aveau o consistenţă ceţoasă, apoasă, pulsând în toate, un tic-tac rar, nepământean. Mi-am ridicat inconştient privirile în tavan, mai precis înspre colţul tavanului situat deasupra picioarelor moartei şi cu o voce tare, izvorâtă dintr-o bunatate pe care n-o bănuiam niciodată în mine, m-am trezit vorbind:

- Ştiu! Ştiu că e bine acolo, e lumină, e o iubire suprafirească şi o înţelegere completă. Simt ca eşti acolo şi ne priveşti detaşată şi definitiv relaxată. Noi nu-ţi mai trebuim şi nici măcar de tine nu mai ai nevoie. Dar, crede-mă, e atâta suferinţă aici, atâta durere şi atâta iubire condensată adresată ţie, încât necuprinsa şi neînţeleasa bunătate ce-o traieşti acolo, te obligă să vii înapoi…

În clipa aceea, un oftat prelung ieşi din pieptul bătrânei şi pleoapele prinseră putere a i se ridica de pe ochi. Bătrânul cazu istovit de neînţelegere, în genunchi, plângând copilareşte. Ana, şocată la început, se aruncă inconştientă înspre braţele întinse ale celei care de acum înviase de-a binelea, însa se vazu respinsă, mâinile acesteia rămânând în continuare întinse, chemându-mă. M-am lasat cuprins de palmele ei mici, uscate, ce mă mângaiau inconştient şi cu grijă, ca pe o fiinţă la care ţine nespus. I-am sărutat obrajii supţi, udându-i cu lacrimi, lacrimi ce se amestecau cu ale ei. Bătrânul îmi săruta mâinile febril, haotic, într-o bucurie, scuturată, supracondensată de care nu se putea elibera, în timp ce Ana plângea, înfingându-mi dinţii in ceafă.

Mi-am răsucit mâna, strângându-i în palmă pulpa – nesimtind nimic primar in mine – în semn că totul o să fie bine.

La nici 5 ore de când sosisem aici ştiam cu precizie ca aceasta va fi familia mea. Trăiam din nou sentimentul cosmic al purităţii, al naşterii.