Eu cred in suflete pereche… Si cred ca ele se pot intalni sau nu. Si daca se intalnesc ele se simt, se vad, se adulmeca si fura brutal sau temator din viata pe care si-o accepta stins, mici segmente de suflet, bucati de sine insele pe care le ofera perechii pe care n-o au inca… Si asa coloreaza ceea ce se simte a fi gri. Sau tern. Sau liniar. Sau contextual.
Eu cred in suflete pereche… Ele se pot reintalni tarziu. Mutilate de experiente, de daruiri incomplete, de suspine ascunse, de doruri mocnite, neintelese. Si intalnirea poate fi exploziva. Cu irumperi de atitudini si rejectii ale prezentului. Sau poate fi resemnata, tacuta, interiorizata ca o durere a unui dor dat de ceea ce ar fi putut sa fie.
Eu cred in suflete pereche… Si din mirosul trecator, efemer, adiat, din privirea vulcanica de o clipa, din atingerea involuntara si timida sau din stransoarea ferma mainii lacome se poate crea o viata interioara care o dubleaza si o sustine pe cea manifesta.
Eu cred in suflete pereche… Ceea ce nu inseamna ca dumnezeul trait prin experienta unirii lor se si poate intampla. Ca iubirea lor poate fi implinita. Ca fericirea le apartine etern. Totul se rezuma la furtul clipelor sau mai corect spus la supravietuire.
Eu cred in suflete pereche… Si mai cred ca multe suflete rateaza concediul numit viata pentru ca – din varii motive nu intalnesc niciodata apropierea magnifica a perechii.
Sau pur si simplu nu-si dau seama minimalizand ceea ce li se intampla.
Dar eu cred in sufletul pereche…
Si daca ii simtiti vreodata invaluirea calda abandonati-va lui. Sau furati nestanjeniti din ceea ce aveti si rasfatati-va in privirea lui.
Pentru ca e unic. Altul nu e pentru voi. Doar va aproximeaza si – desi bine intentionat – va iluzioneaza. Iar viata insasi se traieste partial si aproximativ.
Ceea ce doare surd… o viata intreaga!

Si asta nu inteleg nici popii nici psihologii…

Asist la un spectacol grotesc.
Al unei iubiri care deranjeaza, care sufoca, care inhiba, care nemultumeste, care irita, care ridica semne de intrebare, care incita si care isi construieste opozanti…
Nimic din iubire, din esenta ei nu determina asa ceva.
Iubirea e prin valentele sale intrinseci, promovata, cultivata, idolatrizata, luata ca model, copiata, extinsa in varii alte tipare, simtita personalizat si expusa ca model particular ulterior. Orice altceva nu ineamna iubire.
Inseamna demonstratie unilaterala, putere, dispret, dezgust fata de altii, indiferenta, absenta empatica, non-relationare si refugiu in iluzie. Adica non-iubire, egocentrism, egoism, forta iluzorie, si in cele din urma autoamagire…
Trocul: “Uite ce am facut pentru tine” – implica obligatii si automat non-libertate.
Iubirea e incompatibila cu inhibarea libertatii. Ne-trairea libertatii, ori constrangerea intr-o relatie devine obligatie. Obligatia e o limita si creaza disconfort. Ceea ce anuleaza ideea de iubire.
Libertatea fiintarii si auto-afirmarii nu poate exista decat prin iubire iar in subsolul acestui postulat nu e decat adevarul clar exprimat. Orice abatere de la el e un compromis. Facut de voi toti.
Nici nu mai conteaza argumentele. Un compromis ramane un compromis si-si va arata consecintele in timp…
Iubirea nu deranjeaza decat in societatea occidentala si actuala la care ne-am aliniat. De la Romeo si Julieta la Tristan si Isolda, iubirea e blestemata ca sa fie esec, ridiculizata, ironizata, ascunsa, pastrata in umbre, detanurata in explicatii…
Simtirea e o slabiciune, o vulnerabilitate non-conforma valorilor actuale si care se trece in plan secund. Al aluziilor, al nerecunoasterilor, al posibilitatilor si al voit ne-realitatilor explicite…
Iubirea declarata-simtit – Te iubesc! – are reverbaratii intentionale cu aspect de rugaminte si de creare de context.
De implorare. De – “asta simt, asta cred, asta vreau, asta ma implineste si ma defineste!”
Orice insistenta in a-ti trai iubirea autentic, implica un proces al unor scurgeri procesuale de trairi, de asezari de tip puzzle, determinate de propria-ti cerinta, o secventialitate limpede si logica in asa fel incat sa nu creeze disconfort si rejectivitate din partea tuturor altora!
Daca a iubi pe cineva presupune disconfortul altuia, iubirea in sine se auto-anuleaza.
Exprimarea dorintei in fata unui TOT presupune asteptare in vederea asezarii de secvente si contexte in asa fel incat iubirea – daca e reala si pe super-intentii – sa se produca frumos, liniar, natural si ca germene de ulterioare iubiri.
Altfel, lasa-ti-o balta. Nu merge!
Iubirea Basescu-Udrea e o anti-iubire…
La fel ca intreg cortegiul comportamental-atitudinal al presedintelui…
O telenovela erotico-nationala imbracata in politicianism ieftin si-n afirmatii pentru fraieri!
Incet-incet veti intelege…

Mare pacat ca momentele care ne iau in valul desfasurarii lor sunt deposedate de emotie sau traite inautentic, sablonard, stereotip, sec, maniacal, departe de ceea ce ar fi de dorit sa simtim…
Mare pacat pentru ca, in oricare moment din inlantuirea de clipe care ne compune firul vietii, nu suntem altceva decat ceea ce simtim!
Ziua dedicata Sfintei Maria o vad si o simt ca fiind apogeul omagiului adus feminitatii. Momentul sedimentat in emotia umana de mii de ani depaseste cu mult persoana finita, concreta.
Femeii care l-a nascut pe omul-Isus, cel care fara a avea cursuri de management si nici un altfel de alta scoala si care ulterior a creat cea mai mare scoala din istoria umanitatii, merita sa-i oferim toata iubirea.
Adevarul istoric nici nu mai are relevanta.
Conteaza dragostea prezenta, atentia, respectul cald plecat din priviri, atingerea dureros de umana si bucuria cu care ne invelim astazi Mariile de langa noi si prin extensie pe toate femeile care dau sens si culoare si care indumnezeiesc viata in toata splendoarea si spectacolul ei.
Ca de obicei Biserica Ortodoxa e plecata de la eveniment in schizofrenia-i cronicizata si care nu se mai remite niciodata si-si umileste Mariile punandu-le sa inconjoare lacase bantuite de frustrari monahale in coate si in genunchi, si sa-si ceara iertare pentru pacatul de a fi femei.
La multi ani Maria!
La multi ani Femeie-Creator cu toate numele de pe pamant!
Iti multumesc pentru ca esti si pentru ca te ridici intru sfintenie cu mult deasupra tuturor bisericilor care doar din teama de tine se manifesta atat de patologic.

Iarta-ma ca nu te-am mai asteptat…
Ca nu stiu sa pot sa fiu asa cum nu simt.
Ca amintirea nu ma doare si ca nu ma revolt.
Ca accept stingerea ta firesc, natural, cuminte ca un spectator detasat.
Ca nu plang si ca imi umplu narile cu sani cadou.
Ca renasc din cenusa iubirii tale fara sa te simt prezenta.
Ca nu-ti multumesc ca m-ai facut mai bun, mai clar, mai inalt, mai viu…
Ca nu-ti mai simt ochii, ca nu ma mai infioara gustul amintit al buzelor tale, ca soapta ta nu ma mai gaseste…
Ca ti-am pierdut mirosul.
Ca am lasat visul sa moara si ca nu port doliu.
Iarta-ma ca nu te-am mai asteptat…
Ca si eu te iert ca nu ai mai putut veni…

Am parafrazat titlul dupa marele si inegalabilul Julius Evola. Din punctul meu de vedere nici un filosof nu se apropie de realismul si clar-vederea maestrului. Nici macar ultra cunoscutii si atat de putin intelesii Hegel, Kant, Spinoza, Aristotel, Platon ca sa nu mai zic de liiceanu sau plesu. Sau patapievici. Acest gigant, a fost mereu umbrit deliberat de micimea spiritelor academice de peste tot, conformiste, pline de diplome si merite auto-acordate si care in fond nu au spus nimic.
Marginalizat, izolat, criticat, voit ocolit, neinteles si discreditat, Julius Evola ramane un vizionar care se ridica cu mult deasupra superficialitatii academice post moderne, a artificialismului si inconsistentei cunoasterii de azi. Predestinat parca opozitiei, J Evola abandoneaza studiile politehnice pe care nu le va mai finaliza niciodata. Ranit la Viena, in timpul razboiului, va ramane pentru totdeauna imobilizat in scaun si in mica sa incapere. Fapt care nu l-a impiedicat sa-si astepte musafirul – vorbesc de M. Eliade – in picioare, chinuit si sprijinit, oferindu-i astfel recunoasterea si respectul cuvenit.
Aiurea incadrat in dadaism, prost incadrat ca poet, nepotrivit incadrat ca filosof si istoric al culturii, Evola ramane deasupra tuturor etichetelor neputand fi surprins de niciuna. Similar lui Mircea Eliade – la fel de putin cunoscut si dezbatut in propria lui tara – Evola ramane profund actual si cuprinzator tocmai prin faptul ca, autentic fiind, a exprimat un adevar universal, mereu valabil. Dincolo de diplome si onoruri.
A polemizat fara a putea fi contracarat cu tot ce a fost efemer: cu luminismul, cu istorismul idealist si neo-idealist, cu pozitivismul, cu psihanaliza, cu sexofilii si sexologii moderni de tipul lui Wiliam Reich, cu democratia, cu capitalismul si socialismul, cu intreaga lume moderna. Evola a polemizat cu inautenticul, cu penetrarea in visele tuturor, celor asemenea lui vanghelie, becali, vadim, basescu, si toti bocii romanesti, adica a inconsistentelor umane, a superficialitatii, a manipularii, a indobitocirii, a business-sexualitatii a nimicului generator de emotii instant, fara valoare, fara culoare, fara traire, fara simtire.
Incerc o revolta asemanatoare. Poate nu de tipul si la scara evoliana dar la fel de generalizata. Si nu o revolta argumentativa si problematizanta ci o revolta organica, viscerala, anarhica si de negare a lumii care ma contine.
O lume in care analfabetii de tipul lui vanghelie si oprisan instituie reguli pentru invatamantul universitar, o lume in care o dislexico-dislalica de tipul eba, tumefiata de botox sau un grobian ca becali se fataie prin Bruxelles sau un derbedeu care ajuns presedinte isi compenseaza frustrarile prin dispretul si in numele natiei care i-a facilitat ascensiunea.
Ma revolta invazia de chinezisme atotprezente, a plasticului care inlocuieste tot, de la mobila la mancare, a kitsch-ului, a cristoilor reconvertiti, a liicenilor prostituati, a iubirilor alterate si marcate de epoca tiganiei generalizate.
O sa tin minte vara asta ca fiind vara caderii in groapa lui Gauss. Fara dorinta-vointa de a mai privi in sus!
Ma revolt impotriva mea insumi pentru incapacitatea de a indrepta ceva, de a a fi adaptat la mizerie si jaf si pentru ca permit sa mi se distruga iubirea.
De mine, de ea, de voi…

PS. N-as vrea sa mor pana nu vad un milion de semeni de ai mei inarmati cu doua milioane de oua pe care sa le arunce in Cotroceni si in Victoria pe fondul muzical psihedelic – Pink Floyd.
Timisoara a dat tonul!