Vietii, in general…
Ca in marea ta naivitate m-ai invatat ca lumea e o frumusete in care doar te manifesti…
Ca procesualitatea dragostei aduce innobilare…
Ca sinceritatea e sinonima spontaneitatii si ca adevarul spus/trait e o revelatie interumana…
Ca oamenii sunt eminamente buni si ca iluzia non-bunatatii dispare prin comunicare…
Ca lumea nu moare pentru ca sfarsitul ei ar insemna sfarsitul lui dumnezeu ceea ce e un non-sens…
Ca singuratatea e nefireasca si ca nu exista…
Ca in afara emotiei si a trairii ei nu exista nimic…
Ca iubim doar cand nu suntem iubiti si plangem iubind ceea ce nu ne iubeste…
Ca sexualitatea e un paleativ minicinos folosit pentru santaje emotianale…
Ca femeile si-o pun fie din ratiuni de constrangere, fie din ratiuni de iluzoriu echilibru dar rareori din placere…
Ca facutul de copii nu implineste ci obliga…
Ca democratia e marea pacaleala milenara prin care non-valorile acced acolo unde nu le e locul…
Ca iubirea in esenta ei nu se poate manifesta in lumea terestra…
Ca m-ai aburit prin derulare!!!
Ca va traiti nimicul..
Si ca nu intereseaza pe nimeni!

Delicatetea refuzului nu facea decat sa-i acutizeze simturile si s-o motiveze si mai mult intru insistenta. Credea ca retinerea, mica evitare, absenta, comunicarea ambigua, raspunsurile vagi sunt reguli ale jocului menite sa coloreze spectacolul iubirii. Cand cuvinte seci cadeau explicit definind o realitate clara, auzul i se estompa subit si sensurile se pierdeau. Astfel nu avusese loc nici o afirmatie, nici un sunet nu scapase de pe buzele lui si jocul putea continua. Bucuria imaginarii de posibilitati scaldate in tandrete aducea cu sine noi si noi constructe imbatatoare.
Si viata avea un sens si micile atingeri furate din cand in cand deveneau trofee de care se minuna si din care isi facuse icoane. Se inchina imaginatiei ei si se iubea pe sine crezand ca e iubita.
- Te-ai gandit la mine? intreba autoalintandu-se, stiind deja raspunsul pentru ca era unicul pe care il auzea.
- Ti-e dor sa ma vezi, nu? Si fara sa asculte tacerea continua fericita: Si mie! Si astept ziua aceea care sa fie numai a noastra…
Dar eternitatea e finita. Si ziua cea rea se apropia ca o felina tacuta, nestiuta, ne-simtita, ne-auzita.
Iar flash-ul revelatiei a amutit-o.
Nici n-a durut. Totul s-a petrecut in liniste, ca un fulger fara tunet, incremenind-o pentru moment in ea insasi. Moment scurt dar dens, care a dat sens cuvintelor pe care nu le auzise, tacerilor pe care le refuzase si zambetelor pierdute pe care si le imaginase si pe care si le asumase.
Tabloul se infatisa pe sine neutru in lumina intelegerii.
- Cum am putut??? Revolta initiala s-a topit repede in fata mintii. Minte pe care a negat-o mereu, pe care a pus-o la colt interzicandu-i manifestarea.
- Cum am putut??? Undeva in alta lume, in lumea lui, un suflet, la fel ca al meu vibreaza in armonie cu al lui. Simfonia lor si-o creaza incet, gest dupa gest, sarut dupa sarut si si-o traiesc.
Frumos, simplu, sublim.
- Cum am putut sa cred si sa vreau sa fur un cantec doar pentru ca mie imi placea??? Cum am putut sa cred si sa vreau sa nefericesc, sa indurerez, sa ranesc un suflet, la fel ca al meu, furandu-i lumea, furandu-i centrul, incercand sa fac brese intr-o constructie muncita, de care se bucura? Cum am putut sa cred si sa vreau sa construiesc lumea fericirii mele pe fundatia alteia, pe melodia altui suflet???
Cum am putut sa cred si sa vreau sa ucid un suflet fericit???
Pentru ca am stiut dintotdeauna…

Ce-ai face daca, intr-o dimineata te-ai trezi stiind ca la finalul zilei, persoana pe care o iubesti, persoana care simti ca iti da sens, care te implineste si a carei absenta e nelinistitoare si dureroasa va disparea pentru totdeauna? Asa fara un motiv. Pur si simplu ar disparea si ea nu ar sti acest lucru… Ce-ai face in acea zi naucitoare?
Imagineaza-ti si gandeste-te!
Ce simti?
Ce ai face?

Ce-ai face stiind ca tot ce ai facut, gandit si simtit fata de cineva va fi dezvaluit intr-o buna zi chiar in fata acelei persoane? Care nu te va judeca, nu-ti va purta ranchiuna, nu va reactiona in nici un fel. Doar va sta alaturi de tine si, impreuna cu multi altii, veti urmari filmul tau, filmul actelor, starilor gandurilor traite de tine candva…
Ce-ai face daca toata intimitatea ta, tot ce ascunzi de ochii lumii si de proprii-ti ochi ar urma acelasi scenariu?
Imagineaza-ti si gandeste-te!
Ce simti?
Ce ai face?

Ce-ai face daca ai fi tu in situatia de a asculta, viziona si a simti ceea ce altul a gandit, facut si simtit in raport cu tine? Daca i-ai trai eroarea, gustul acid al inselarii, al duplicitatii, al paralelismelor comportamentale, al iubirii reale sau superficiale?
Imagineaza-ti si gandeste-te!
Ce simti?
Ce ai face?

Ce ai face daca ti s-ar spune: “Vrei sa mai incerci o data?” Ai accepta propunerea, ai corecta ceva, ai schimba cate ceva, pe ici pe colo? Ce si cat si de ce si cum?
Imagineaza-ti si gandeste-te!
Ce simti?
Ce ai face?

Dansul este prin excelenta singura varianta a sexualitatii explicite, acceptata social.
Dansul nu oripileaza – sincer sau ipocrit – pe nimeni. El este incurajat, nuantat, lasat intru exprimare asa cum simt partenerii. Supus unor reguli lejere, unor miscari subordonate ritmului, unor gesturi cu multiple semnificatii dar unanim acceptat ca avand doar unul – acela de a dansa – dansul este o mima perfecta a iubirii in forma sa concreta, unita.
Faptul ca permite atingeri, amestec de respiratii, priviri polisemantice, echivocuri, susoteli ambigue, of-uri pline de indicii si semnificatii, derulari imaginative anticipative cu reverberatii fiziologice evidente, dansul este si va ramane o cale prin care dorinta este exprimata fara a fi sanctionata social.
Nici un dans nu este pur sub aspectul declaratiilor, intentiilor sau afirmatiilor explicite. Intotdeauna va fi dublat de atmosfera neclara a emotiilor care il insotesc, de proiectia intr-un context ipotetic/dezirabil.
Evident ca nimeni nu „stie” asta, ca nimeni nu „gandeste” acolo, ca nimeni nu trece de bariera tacit convenita a placerii superficiale, de distractie, de socializare, de expansiune a bunei dispozitii, de zambet voit inocent, de relaxare si tonus bun dat de miscare…
Dar nu e asa!
Va amintiti?

- Ne-am adunat ca trebuie sa vorbim. Pentru ca trinitatea care ne contine are fisuri. Si Eu ma simt responsabil de toate actiunile tuturor, eu le preiau efectele, eu le traiesc emotiile asociate si nu mai pot. Cu alte cuvinte Eu o incasez!!! Cred ca e timpul sa va maturizati si sa va intrati in rol.
Fiecare sa raspunda de ce face…
I-am privit si nu m-am lasat indimidat de sarcasmul misterios al zambetelor incepute…
- Vorbesc serios! Ma simt ca fiind un simplu instrument. Sunt obiectul transpunerilor sau nevoilor voastre fie concomitente fie singulare. Ma invitati in situatii pe care eu nu intotdeauna le vreau dar o fac de dragul vostru. Si daca ies prost – si de regula ies prost – nu mai vad pe niciunul dintre voi sa se implice, s-o mai dreaga cumva. Veniti la final, superiori, calmi, ca si cum toate ar fi minunate, va luati partea care va convine si care va apartine si, fara nici cea mai mica apreciere, ne revedem la urmatoarea imposibilitate.
Pai nu e corect! Pentru ca am avut o intelegere. Pana una-alta am o individualitate, o specificitate, o definire si o devenire pe care voi nu le mai respectati sau pe care nu le mai intelegeti.
- Nu am avut nici o intelegere vorbi in sfarsit El… Am avut o alegere. A ta. Si cam atat.
- Da, continua Celalalt. Nu stiu de ce complici atat lucrurile. Cred ca-ti place! Apropo, cine ia partea consistenta a sarutului??? Tu! Cine se drogheaza cu ingustimea de laser a privirii ei? Tu! Cine isi umple ochii si sangele cu pielea fina si infinita, cu mirosul nedefinit dar unic, cu gustul-suma al tuturor gusturilor si cu pulsiunea amprentei umezite de cautari? Tu! Esti un mare norocos. Si nu vad unde e problema…
- Nu stiu de ce iti pierzi vremea cu efectele continua si El. De ce imi intri peste rol… Parca finalul era al meu, nu?
- Mai… mai, stati asa! Ca totul pare simplu dar nu e deloc simplu. Ca aici nu e nici matematica nici didactica. Da, Eu iau spuma buzelor… Dar Eu trebuie s-o fac, e a mea, nu? Daca nu m-as duce, daca n-as fura-o, ce efecte ar fi? Ce am face toti atunci?
Da! Dar lentoarea dulceaga a minciunii, a seductiei, a apropierii parsive, letale, de tarantula lucida si niciodata satisfacuta, accelerarea subtila a respiratiei in apropierea furtului sunt oare ale mele? Spargerea pe microcomponente a iubirii-tablou si inhalarea cioburilor-actiuni cine o savureaza linistit?
Priveam spre Celalalt in timp ce cuvintele imi curgeau pline de sens dintre buze…
- Spune-mi, cine respira din abandonul ei? Din respiratia ei umezita de amprenta celesta a lumii pe care a vizitat-o?
- Au fost, sunt si vor fi ale mele, rosti Celalalt atins doar de emotia retrairii unor inlantuiri de emotii-imagini dar fara urma de culpa.
- Si, am continuat, linistea perceputa o clipa ca fiind infinita, intelegerea calma a lumii, eruptia de constienta a Totului care-mi scapa mereu, extensia fiintarii prin metamorfoza unirii, scaldata in placerea trairii inventiei numita Viata, nu-mi apartin. Dupa cum nu-mi apartine nici cautarea eterna fara a gasi vreodata ceva si pe care n-o intelege nimeni dar pe care o iubesc toti, nici fiintarea confuza in mijlocul ciocnirii dintre realitatea presupusa, exterioara vs. realitatea senzoriala. Nu-mi apartin dar toate au sens doar prin mine. Si nu e simplu…
El ma privi senin stiind toate acestea din totdeauna. Clar il amuza discutia, era atent dar nu surprins.
- Pai astea sunt ale mele. Si sunt intr-adevar minunate. Superbe. Dincolo de ce voi ati putea vreodata sa simtiti. Pentru ca atat de condensata e trairea incat n-ati putea-o duce…
- Asa. Si sa continui! Dar suferinta, rosul unghiilor, miscarea haotica dintre peretii surzi ai casei, nelinistea mocninda data de absenta ei si de incertitudinea simtirii ei, ale cui sunt? Cine dizolva nevrotic alcoolul neputincios, fumul albastru de tigara, aerul greu si incins cu miros de asfalt?
Cine isi contracta muschii inveninati de visele recurente si vii, de transpiratia rece a nestiintei? Cine simte haosul fiecarui pas si nesiguranta acestuia? Ai carui ochi se aburesc de cristalinul sarat al lacrimilor care nu vor sa cada, sa se desprinda? Cine termura, cine traieste si cine raspunde de intreaga nebunie a simtirii/fiintarii???
Un oftat zambit se insinua o clipa. Oftat ce se pierdu in fulgerul scurt al constientizarii:
- Eu, veni un raspuns.
Sau NOI daca ne place didactica… Toti trei in aceeasi masura!
Adica Eu!
Sau tu, sau el sau ea, sau ei! Oricine!
Adica tot EU!