Pleca spre casa inciudat. Norii gandurilor negre se acumulasera tot mai jos si-i incetosau privirea. Un continuu dialog cu aceste pasari aducatoare de perspective tot mai lipsite de culoare se derula acut si tot mai vehemet, conferindu-i – pentru un observator neutru – o aura de usoara bizarerie, de nemultumire si nefericire cronicizata…
Intra iritat in casa mormaind stins un “buna” dupa care se pierdu pe usa biroului.
N-a simtit panica din sufletul ei. Nu i-a simtit durerea si zbuciumul. Acum doar ale lui contau. Ale lui erau cu adevarat reale si importante.
- Vrei un ceai? indrazni stins sa-l intrebe.
- Nu, merci, ii raspunse fara s-o vada si fara sa-i auda pasii usori cum se pierdeau inspre usa.
O tacere lesioasa se prelingea peste tot imbibandu-le sufletele.
Stinse becul fara sa fie atent si se lasa pe pat sfarsit, invelindu-se neglijent.
Ii auzi suspinul dar nu facu nimic sa-l opreasca.
- Noapte buna! Vocea ei prudenta si calda modela sunetul ca pe un cerc de fum lasandu-l sa se piarda in noaptea somnului…
Abia atunci a auzit-o. Si in negrul noptii o lumina mica si nesigura incepu sa palapaie… Cuvintele ii se dezlipira de pe buze involuntar.
- Stii… Iarta-ma! Iarta-ma ca nu ti-am zambit azi.
N-a mai primit raspuns dar i-a simtit zambetul in bezna calda.

Eu cred in suflete pereche… Si cred ca ele se pot intalni sau nu. Si daca se intalnesc ele se simt, se vad, se adulmeca si fura brutal sau temator din viata pe care si-o accepta stins, mici segmente de suflet, bucati de sine insele pe care le ofera perechii pe care n-o au inca… Si asa coloreaza ceea ce se simte a fi gri. Sau tern. Sau liniar. Sau contextual.
Eu cred in suflete pereche… Ele se pot reintalni tarziu. Mutilate de experiente, de daruiri incomplete, de suspine ascunse, de doruri mocnite, neintelese. Si intalnirea poate fi exploziva. Cu irumperi de atitudini si rejectii ale prezentului. Sau poate fi resemnata, tacuta, interiorizata ca o durere a unui dor dat de ceea ce ar fi putut sa fie.
Eu cred in suflete pereche… Si din mirosul trecator, efemer, adiat, din privirea vulcanica de o clipa, din atingerea involuntara si timida sau din stransoarea ferma mainii lacome se poate crea o viata interioara care o dubleaza si o sustine pe cea manifesta.
Eu cred in suflete pereche… Ceea ce nu inseamna ca dumnezeul trait prin experienta unirii lor se si poate intampla. Ca iubirea lor poate fi implinita. Ca fericirea le apartine etern. Totul se rezuma la furtul clipelor sau mai corect spus la supravietuire.
Eu cred in suflete pereche… Si mai cred ca multe suflete rateaza concediul numit viata pentru ca – din varii motive nu intalnesc niciodata apropierea magnifica a perechii.
Sau pur si simplu nu-si dau seama minimalizand ceea ce li se intampla.
Dar eu cred in sufletul pereche…
Si daca ii simtiti vreodata invaluirea calda abandonati-va lui. Sau furati nestanjeniti din ceea ce aveti si rasfatati-va in privirea lui.
Pentru ca e unic. Altul nu e pentru voi. Doar va aproximeaza si – desi bine intentionat – va iluzioneaza. Iar viata insasi se traieste partial si aproximativ.
Ceea ce doare surd… o viata intreaga!

Si asta nu inteleg nici popii nici psihologii…

Expresia, sintagma, alaturarea de cuvinte sau afirmatia Te iubesc! e o nevoie. Un imperativ mocnit, ascuns in celule, activat prin ochi sau estompat de ratiune.
Reprimarea acestei nevoi inseamna reducerea la tacere a sufletului. Sau crearea unui context prin care nu-i permitem sa simta, sa fie, sa zboare, sau sa zambeasca prin noi insine.
Tacerea, controlul vibratiei a ceea ce ne e mai inalt si mai aproape de sens decat noi insine, filtrarea bucuriei acestuia e moarte.
Moartea – ca fel de a fi e ne-traire, absenta, anulare, inchistare, compromis si liniaritate.
Lupta dintre bine si rau, dintre Dumnezeu si Satan, dintre Rai si Iad, dintre zambet si rictus, dintre sex si iubire e – in esenta sa ultima – rivalitatea dintre Viata – ca traire si simtire exprimate natural si expus- vulnerabil si puternic in acelasi timp, adica – Te iubesc – si Moarte – ca resemnare, trairea unei alte vieti in locul celei ce ne-a fost data, taceri prelungite si off-uri ascunse, care umezesc ochii…
Zborul sonor al unui Te iubesc de pe propriile-ti buze nici nu poate fi exprimat in cuvinte ci doar aproximat. Orice incercare de definire apare ca fiind incompleta, trunchiata, simplificata. Pentru ca ne exprima in ceea ce avem noi esential. Iar esenta umana comporta in ea insasi tocmai aceste atribute: imposibilitatea definirii, completitudinea, infinitul, intelegerea definitiva. Iar acestea nu pot fi cuprinse in definitii.
Oricare vis lasat sa moara aduce moarte in preajma noastra. Si simtindu-i apropierea ne traim frica.
Oricare zi in care nu ai simtit plecand din tine – fie si ne-spus – un Te iubesc! – e o zi pe care sufletu-ti n-a simit-o, o zi de care nu s-a bucurat…
Si avem atat de putine zile…
Eu nu vreau sa mor! Nici macar o clipa !
Si ma traiesc si pe mine spunandu-ti cu sufletul zambind:Te iubesc!

Iarta-ma ca nu te-am mai asteptat…
Ca nu stiu sa pot sa fiu asa cum nu simt.
Ca amintirea nu ma doare si ca nu ma revolt.
Ca accept stingerea ta firesc, natural, cuminte ca un spectator detasat.
Ca nu plang si ca imi umplu narile cu sani cadou.
Ca renasc din cenusa iubirii tale fara sa te simt prezenta.
Ca nu-ti multumesc ca m-ai facut mai bun, mai clar, mai inalt, mai viu…
Ca nu-ti mai simt ochii, ca nu ma mai infioara gustul amintit al buzelor tale, ca soapta ta nu ma mai gaseste…
Ca ti-am pierdut mirosul.
Ca am lasat visul sa moara si ca nu port doliu.
Iarta-ma ca nu te-am mai asteptat…
Ca si eu te iert ca nu ai mai putut veni…

Nici nu mai ma chinui sa inteleg cum faci. Pentru ca aparent nu faci nimic. Poate ca ma tii de mana sau poate ca-mi zambesti. Poate ca o clipa ma privesti mai mult. Poate surazi unei tampenii spuse de mine. Sau ma saruti fara motiv.
Dar nu faci nimic special sau faci totul dintr-odata! Ei bine! Asta ma lasa perplex.
Ca esti! Si ca simt asta!
Ca atat de natural, de simplu, de perfect, de curat degervezi totul de urat, de distorsiuni, de umbre, de incertitudini…
Tu zici ca din cauza mea esti astfel. Si o clipa de orgoliu imi inunda mintea. Si ma umfla in penele-mi proprii. Si-mi amintesc ca Dumnezeu e Barbat!
Dar stiu ca nu e asa. Pentru ca eu nu fac nimic special.
Eu doar te iubesc!